Dor și doare

Sunt momente în care dezamăgirea nu mai doare ca o rană deschisă. Se așază tăcut și îți schimbă felul în care privești tot ce vine spre tine. Chiar și binele.

Mi se întinde uneori o linguriță de miere. Un gest, un cuvânt, o speranță. Altădată aș fi gustat fără să mă gândesc. Astăzi însă o privesc cu neîncredere. Nu pentru că nu-mi doresc dulceața ei, ci pentru că îmi amintesc prea bine gustul amar care a urmat de atâtea ori după ea.

Mi-e teamă să mai acord o șansă. Nu din orgoliu. Nu din lipsă de dorință. Ci din oboseală. Din teama de a urca din nou pe o culme de unde căderea să doară și mai tare. Din teama de a-mi permite să cred, să sper, să construiesc în gând, doar pentru a privi totul prăbușindu-se încă o dată.

Și atunci aleg liniștea. O liniște care nu înseamnă neapărat pace. Pentru că în ea există un dor imens. Un dor care nu pleacă, care mă însoțește în fiecare zi. Dar am ajuns să prefer greutatea acestui dor decât bucuria unei clipe urmată de săptămâni de lacrimi.

Poate că într-o zi voi avea din nou curajul să gust din lingurița aceea de miere. Astăzi însă aleg să-mi protejez sufletul. Nu pentru că nu mai cred în frumusețea lucrurilor, ci pentru că încă învăț să trăiesc cu urmele lăsate de ceea ce m-a făcut să mă îndoiesc de ele."

Plouă mărunt, plouă cu vise

 

Plouă mărunt. Picăturile cad liniștit peste oraș, peste acoperișuri, peste gândurile grăbite ale oamenilor. Nu este o ploaie care sperie și nici una care alungă. Este ploaia aceea blândă care te face să încetinești pentru câteva clipe și să privești mai atent în jurul tău.

În astfel de zile, parcă și timpul își schimbă ritmul. Străzile devin mai tăcute, ferestrele se transformă în rame pentru tablouri mișcătoare, iar fiecare picătură pare să poarte cu ea o poveste. Sau poate un vis.

Plouă cu vise. Cu acele vise pe care le-am lăsat deoparte din lipsă de timp. Cu dorințe pe care le-am ascuns în sertarele sufletului, așteptând momentul potrivit. Ploaia le scoate la lumină și le așază delicat în fața noastră, amintindu-ne că nu au dispărut niciodată.

Există ceva magic în sunetul ploii. Poate pentru că ne oferă un pretext să ne oprim și să ascultăm. Să ne ascultăm pe noi înșine. În zgomotul discret al picăturilor se strecoară întrebări, amintiri și speranțe. Uneori găsim răspunsuri. Alteori descoperim doar că întrebările sunt mai importante decât credeam.

Plouă mărunt, iar lumea pare să se curețe de excesul de grabă. În aer rămâne mirosul proaspăt al începuturilor. Poate că fiecare ploaie este, în felul ei, o invitație la un nou început. O șansă de a privi altfel ceea ce avem, ceea ce suntem și ceea ce ne dorim să devenim.

Astăzi nu mă grăbesc să fug din calea ploii. O las să îmi însoțească pașii și gândurile. Pentru că, uneori, ploaia nu este doar apă. Uneori, plouă cu vise.

Iar visele, chiar și atunci când cad mărunt, au puterea să ude cele mai uscate colțuri ale sufletului.

și oamenii puternici obosesc.

Există un tip de oboseală care nu se vede.

Nu apare în cearcăne. Nu se măsoară în ore dormite. Nu trece după un weekend liber.

Este oboseala aceea care se strânge în tine după prea multe zile în care ai spus „sunt bine”, deși nu erai.

După prea multe zâmbete oferite din politețe.

După prea multe momente în care ai dus totul singură, în liniște, fără să mai întrebi dacă și pe tine te ține cineva.

Am obosit să mai zâmbesc forțat.

Am obosit să mă prefac că nu doare.

Am obosit să fiu omul puternic din toate poveștile, când uneori aș vrea doar să pot spune „nu mai pot” fără să simt vină.

Există o presiune ciudată să fim mereu bine.

Să fim echilibrați. Productivi. Calmi. Înțelegători.

Să răspundem frumos chiar și atunci când sufletul nostru țipă.

Și, la un moment dat, ceva în interior cedează.

Nu dramatic. Nu zgomotos.

Ci încet.

Te trezești dimineața și nu mai ai energie să joci rolul acela pe care l-ai perfecționat ani întregi.

Rolul omului care poate tot.

Care duce tot.

Care înțelege pe toată lumea, dar rămâne neînțeles.

Am obosit să duc greul în spate și să aud că „ești puternică” ca și cum asta ar trebui să fie suficient.

Uneori oamenii confundă rezistența cu lipsa durerii.

Doar pentru că nu m-am prăbușit, nu înseamnă că nu m-am rupt de o mie de ori în interior.

Și poate cea mai mare oboseală vine din faptul că te explici constant și tot nu ești înțeles.

Spui ce simți, dar cuvintele ajung deformate.

Taci, iar tăcerea e interpretată greșit.

Încerci să fii sincer, iar sinceritatea ta devine „sensibilitate exagerată”.

Adevărul este că oamenii văd deseori doar ce le este comod să vadă.

Nu scriu asta pentru milă.

Și nici pentru a dramatiza.

Scriu pentru că sunt sigură că există oameni care citesc acum și simt exact aceeași epuizare emoțională.

Oameni care au fost „stâlpul” tuturor atât de mult timp, încât au uitat cum e să fie sprijiniți.

Poate că vindecarea nu începe atunci când devenim mai puternici.

Poate începe atunci când încetăm să ne mai prefacem.

Când avem curajul să spunem:

„Astăzi nu sunt bine.”

„Astăzi sunt obosită.”

„Astăzi nu mai pot să zâmbesc doar ca să îi liniștesc pe alții.”

Și poate că e în regulă.

Poate că nu trebuie să fim lumină pentru toată lumea în fiecare zi.

Poate că avem voie să ne alegem și pe noi, măcar din când în când.

Să ne odihnim.

Să ne retragem.

Să nu mai demonstrăm nimic nimănui.

Pentru că adevărul este simplu:

și oamenii puternici obosesc.